Muzeul de etnografie şi istorie locală „Mesajul Străbunilor”

“Nimic nu-i mai presus pentru o localitate decât recunoaşterea şi păstrarea rădăcinilor care i-au dat identitatea” acesta este mesajul cu care este întâmpinat vizitatorul care calcă pragul muzelui de etnografi e şi istorie locală din Uricani, muzeu creat prin strădania oamenilor locului.
Dincolo de activitatea didactică la clasă, un grup de profesori au întreprins o serie de activităţi educative şi extraşcolare, menite să sprijine formarea a generaţii de copii şi tineri, cunoaşterea istoriei locale, valorifi carea tradiţiilor şi tocmai datorită acestor preocupări au reuşit să constituie o instituţie culturală, un muzeu şcolar prin care să prezinte celor interesaţi tradiţiile şi obiceiurile zonei.
Preocupările pentru colectarea obiectelor muzeale au început în anul 1978, în Casa de Copii Şcolari Uricani, când grupul de profesori a primit ca sarcină să realizeze un proiect despre istoria şi obiceiurile tradiţionale din zona Văii Jiului. Pentru că la momentul respectiv nu exista o bază de date despre populaţia, obiceiurile şi istoria locală, s-a început strângerea diferitelor obiecte, documente, fotografi i, îmbrăcăminte, picturi şi icoane. Din lipsă de spaţiu s-au depozitat iniţial în locuinţa unui profesor, până la fi nalizarea proiectului.
Prima expoziţie a avut loc în anul 1980, succesul şi felicitările primite pentru iniţiativă îndemnându-i să persevereze în proiectul realizării unui muzeu despre locuitorii şi obiceiurile Văii Jiului (proiect care s-a concretizat în anii următori).
Din februarie 2002, muzeul a fost transferat în incinta Şcolii Generale Nr. 2 Uricani, sub denumirea de Muzeul şcolar de etnografi e şi istorie locală “Mesajul Străbunilor”, funcţionând în noul sediu de aproximativ 11 ani.
În toată această perioadă muzeul a fost vizitat de persoane de toate vârstele, individuali sau grupuri organizate din ţară sau prin intermediul unor asociaţii – chiar şi din ţări precum Italia, Suedia, Austria, Germania, Turcia etc.
Dorinţa mare a acestui grup inimos de profesori este acum să găsească un spaţiu mai mare pentru muzeu (având în vedere că exponatele sunt totuşi înghesuite în sala de clasă în care funcţionează muzeul) însă tot sub egida şcolii generale.
Nu putem decât să-i felicităm pentru efortul de peste 30 ani în strângerea, păstrarea acestor relicve şi expunerea lor într-un mini muzeu şcolar din care vă invităm să vizionaţi imagini şi să afl aţi mai multe informaţii.

Costume naţionale
Portul popular al momârlanilor, populaţie cu ocupaţie predominant pastorală în trecut, prezintă asemănări cu costumul mărginenilor dar şi cu cel al haţeganilor.

Costumul femeiesc este compus din:
– îmbrăcămintea capului (bucată de ţesătură de in sau bumbac care era împodobită cu fl ori şi dantelă),
– cămaşă (confecţionată din pânză ţesută în casă, bogat ornamentată cu motive fl orale),
– opreg şi şurţ (bucăţi de postav de formă dreptunghiulară – opregul sau “catrinţa” se purta la spate, ornamentat în sens orizontal, pe fond închis; şurţul se purta în faţă, alcătuit din două sau trei foi de tesătură cu trei rânduri de motive fl orale jos şi franjuri/ciucuri),
– brăcire (brâu de lână, ornamentat cu vergi policrome, în zig-zag),
– laibăr (vestă scurtă, până la talie, cu mâneci),
– opinci (confecţionte în casă, iniţial di npiele de bovină sau porc purtate cu “călţuni” din dimie albă).

Costumul bărbătesc este compus din:
– căciulă (iniţial “caiţă”, mai lată la fund urmată de “căciula ascuţită”),
– cămaşă (confecţionată din pânză de in, cânepă sau bumbac de culoare albă sau vărgată, cu arnici roşu şi negru),
– iţari sau „cioareci” (confecţionaţi din dimie albă la început, strânşi pe picior, înlocuiţi mai târziu cu pantalonii albi, călcaţi la dungă),
– brâul (din piele dublă, ornamentat cu ţinte şi capse metalice),
– vestă (din dimie),
– opinci (din piele de bovină sau porc, cu obiele din lână albă sau vărgată urmate apoi în timp de cizmele de piele, bocanci şi ghete-purtate cu ciorapi de lână.

Alături de costume, în muzeu sunt expuse şi alte elemente ce completau portul: desagi pentru om (există şi desagi pentru cal sau măgar) şi straiţe, ţesute din lână albă şi neagră, ornamentate cu motive specifi ce zonei, constituind adevărate piese de podoabă.

Păstoritul – ocupaţie tradiţională
Creşterea animalelor, mai ales a ovinelor şi bovinelor, a fost principalul motiv pentru care primii locuitori veniţi din ţara Haţegului au acceptat să rămână în spaţiul geografic scăldat de apele Jiului de Vest, srăjuit la nord de Culmea Tulişa, iar la sud de vârfurile Şiglăul Mare şi Coarnele.
Obiectele din muzeu ne vorbesc despre viaţa la stână, relaţiile interumane, activităţile specifi ce păstoritului. Enumerăm câteva dintre ele: cuţitul din lemn pentru tăiat mămăliga, mestecălăul de mămăligă, mestecătorul de urdă (ştircă), foarfecele de tuns oile, clopote şi badice, răbojuri, bâta şi fl uierul ciobanului.

Industria casnică textilă
Industria casnică textilă presupunea prelucrarea unora dintre produsele obţinute de la animale (lâna) sau plante cultivate (in, cânepă, bumbac), cu ajutorul uneltelor şi instalaţiilor specifi ce gospodăriei ţărăneşti. La Uricani, industria casnică textilă era pusă în evidenţă prin prelucrarea cânepii şi a lânii.
În vederea prelucrării cânepii se foloseau o seamă de unelte precum: mieliţa de lemn, piepteni de lemn cu dinţi de fi er (darac), peria de păr (chefea) pentru fuioarele, troaca pentru ales sămânţa, fuse, furci de tors, răşchitorul, vârtelniţa, pârlăul (butucul de salcie scobit) pentru albit jirebiile (sculuri de aţă pentru urzitul pânzei).
Prelucrarea lânii impunea folosirea foarfecelor de tuns, troaca şi coşul de nuiele, furca de tors, fusul, sucitoarea, răşchitorul, scula cu ţevi, vârtelniţa şi războiul de cusut.
Ţesutul propriu-zis era precedat de tors, urzit şi năvădit. Se ţesea aproximativ în toată perioda anotimpului rece, dar mai ales în Postul Paştelui, pregătindu-se hainele cele noi, alături de covoare, pricoiţe, ţoluri, straiţe, desagi, etc.

Unelte folosite pentru transport
Ţolul şi năglabul se foloseau pentru transportul fânului de la claie până la şură sau la oborul în care erau hrănite oile.
Ţolul era confecţionat din pânză de cânepă cu sfori legate la cele patru colţuri, pentru a fi strâns fânul şi legătura astfel creată să fi e luată în spate. Năglabul era compus din două frânghii de cânepă care se aşezau pe pământ în cruce, peste ele fi ind clădit fânul – se legau apoi cele patru capete două câte două, se înfi ngea o furcă în el şi se ridica.
Parii pentru fân aveau o lungime de 3-4m, grosime de 6-8cm, fi ind confecţionaţi din lemn de brad, folosindu-se pentru transportul părculeţilor (grămezi de fân) până la claie sau, în timpul iernii, de la claie până la şură.
Roaba era folosită pentru transportul gunoiului de grajd sau a altor lucruri din gospodărie.
Mâţele sau ghearele din fi er erau legate iarna pe încălţăminte, ca să nu alunece atunci când drumul pe dealuri era îngheţat.
Sania de mână se folosea mai ales pentru transportul fânului şi al lemnelor din zone mai greu accesibile, unde de obicei nu erau drumuri, apelându-se la ea cu precădere când acţiunea se desfăşura sub formă de clacă.
Sania trasă de cal era întrebuinţată în zonele în care nu existau drumuri de acces. Folosire eu se impunea atunci când gospodarul avea nevoie de o cantitate mare de nutreţ, lemne sau alte lucruri mai difi cil de transportat.
Căruţa reprezenta principalul mijloc de transport de primăvara până toamna târziu, la căderea zăpezii. Astăzi există tendinţa de a se renunţa defi nitiv la tracţiunea animală, pe drumurile abrupte de munte făcându-şi apariţia micile tractoare şi ATV-urile.

Vase folosite la stână
În general, vasele folosite la stână serveau preparării brânzei sau a altor derivate din lapte (urdă, smântână, unt etc.). Aceste vase erau preponderent din lemn (bote şi botiţe, ciubere, bădâne, doniţe, şiştare şi strungăreţe) sau fontă (ciuhae, laboşe, căldări).
Bota este un vas de formă rotundă, aplatizat pe părţi, construit din doage, cu capace şi cercuri din lemn sau metal, folosit pentru transportul apei sau al laptelui.
Botiţele sunt mai mici, tot de formă rotundă, cu orifi ciu şi dop în capacul superior, fi ind folosite pentru transportul cheagului sau a altor lichide.
Ciubărul este un vas mare, de formă tronconică, fără capac la partea superioară, având diferite întrebuinţări. În el se săra caşul, se punea la păstrare sau se transporta la piaţă.
Bădâniul, de formă tronconică era făcut din doage de lemn, în el obţinându-se prin batere, untul din laptele de vacă.
Şiştarul are forma unei găleţi, confecţionat din doage, cu o toartă înălţată într-o parte, servind la mulsul vacilor.
Strungăreţa, asemănătoare cu şiştarul, dar de dimensiuni mai mici, era folosită la mulsul oilor.
Obiceiurile de la stânele de vaci sau oi din zona Uricani s-au menţinut din cele mai vechi timpuri, fiind transmise din generaţie în generaţie, ca o formă de convieţuire a comunităţii, recunoscând faptul că procesul a adus si va aduce înbunătăţiri privind calitatea muncii, iar comuniunea dintre oameni şi natură va rămâne mereu aceeaşi.

Ceramica
În Valea Jiului nu s-a practicat olăritul datorită structurii geologice a subsolului în care nu se găseşte lut. De aceea jienii au fost obligaţi, până la sfârşitul secolului al XIX-lea, să folosească vase de lemn.
În Uricani semnalăm utilizarea la acea dată a blidelor sau a castroanelor întinse, cu o capacitate între 0,5 şi 2l, confecţionate din lemn de mesteacăn.
Primele vase de lut au fost aduse din Ţara Haţegului, de la Baru Mare, Livadia de Coastă şi Livadia de Câmp. Ceramica de bar si Livadia este reprezentată prin mai multe tipuri de vase, caracterizate prin pereţi subţiri,de aceea unele dintre ele erau protejate cu împletituri din sârmă, relizate de cei ce le utilizau.
Oalele mari cu brâu, având o capacitate până la 20l, aveau formă ovoidală şi erau folosite la gătit. Decorarea lor era realizată prin unul sau mai multe brâuri alveolate din lut, erau prevăzute cu două toarte, diametral opuse, aşezate la partea superioară. La acest tip de vase se apela mai ales cu ocazia unor ospeţe (nunţi, botezuri) sau ceremonii religioase (pomeni, praznice).
Urciorul pentru apă avea formă ovoidală, cu toartă arcuită, lucrată ca o ţeavă “cu ţâţă”. Din Gorj erau aduse de exemplu – vasele de lut pântecoase, pentru gătit, cu o toartă şi oalele joase, îndesate, cu două torţi, utilizate şi ele tot pentru gătit. Erau smălţuite cafeniu pe dinăuntru, iar pe dinafară nesmalţiute, păstrând culoarea roşcată. Urcioarele de Gorj aveau formă sferică, cu gât strâmt, urmat de gură, rotundă şi profi lată, ori în formă de cioc, prevăzută cu o sită.
Chiar dacă olăritul nu s-a practicat în Valea Jiului, prin anii 50 ai secolului al XX-lea, la Uricani sunt semnalate încercări de obţinere a cărămizii arse (aşa zisa cărămidă ţigănească) din pământ galben, asemănător argilei.
Cărămizile rezultate fiind de calitate inferoară (mai ales datorită materiei prime folosite), după o scurtă perioadă s-a renunţat la producerea lor. Astfel de cărămizi fac şi ele parte din exponatele muzeului.

Colecţia numismatică
Numismatica este o ştiinţă care se ocupă cu studiul banilor de când au apărut în lume şi până la cei cu care suntem obişnuiţi. Numele acestei ştiinţe vine de la un cuvânt grecesc “nomisma” sau “numisma” adoptat apoi şi de romani, cuvânt care înseamnă ban.
Strămoşii noştri romanii mai foloseau pentru bani şi cuvântul “moneta” de la numele zeiţei Juno Moneta. Din limba latină cuvântul moneta a trecut şi în alte limbi cu înţelesul de ban, astăzi termenul uzitat fi ind cel de monedă.
Colecţia numismatică reprezintă o dovadă a scurgerii timpului istoric pe un anumit teritoriu, gradul de civilizaţie şi cultură al poporului respectiv.
Muzeul şcolar “Mesajul Străbunilor” are în colecţia numismatică monede şi bancnote din perioada regală (Carol I şi Carol al II lea), perioada socialistă (1947-1989) şi perioada postdecembristă (din România şi Europa).

Muzeul satului momârlănesc – Câmpu lui Neag

Înscriindu-se în sistemul tradiţional de construcţii, cu pereţii din bârne  de brad, cu prispă mare la intrare, podele din scândură jeluită şi un puternic iz de lemn de brad, Muzeul satului momârlănesc de la Câmpu lui Neag este un important element de arhitectură locală autentică, specific peisajului rural caracteristic comunităților momârlăneşti.

Uşor de localizat, accesul realizându-se pe ruta Dn 66A Uricani – Valea de Brazi – Câmpu lui Neag – Buta Sat, aflat în administrarea Pensiunii Retezat, şi deschis din luna mai a anului 2017, muzeul îşi deschide uşile în faţa vizitatorilor zilnic.

Inventarul gospodăresc cuprinde vase din lemn pentru lapte şi apă, sărăriţe, cauce şi vase de lut. Textilele de casa – lepedeiele de cânepa, ţoluri de lâna, pricoiţe, ştergare de icoană – înviorează cadrul interior de locuire. Mobilierul este foarte simplu, lucrat de vechi meşteri locali, iar în piesele portuluii tradiţional expuse în interior se remarca simplitatea şi frumuseţea portului tradiţional momârlănesc.

În vasta colecţie se pot observa multitudinea de obiecte folosite în gospodăriile momârlanilor, colecţionate de la diverşi meşteri locali: fus pentru lână, râzboi de ţesut, rindele, felinare, putinei, tocilă, şiştare, bădâniu şi bătător pentru obţinerea untului dar şi multe alte obiecte ce au fost folosite de localnici.

Vizitarea muzeului  va lăsa turistului amintiri plăcute despre trecutul, tradiţiile şi obiceiurile momârlanilor, iar pentru satisfacerea deplină a vizitatorului, acesta poate încerca gustări din bucătăria tradiţională ce poate fi servită la Pensiunea Retezat.

Foto: Pensiunea Retezat