Vizitatori celebrii
De-a lungul timpului personalităţi celebre au vizitat minunatul peisaj al Jiurilor. Dintre aceştia câţiva şi-au lăsat urmele paşilor şi prin teritoriul actual al oraşului Uricani.
Matei Basarab (uneori și Matei Brâncoveanu, 1580 – 1654) a fost domnul Țării Românești între 1632 și 1654, iar domnia i-a fost marcată de confruntări cu Vasile Lupu, domnul Moldovei.
Prin bunicul său, Vâslan din, Matei din Brâncoveni (sau Brâncoveanu) descindea din puternica familie a boierilor Craiovești. Această origine i-a justificat, de altfel, adoptarea numelui de „Basarab” imediat după urcarea pe tron, considerându-se nepot al lui Neagoe Basarab și urmașul acestuia. Matei Basarab a fost căpitan în oastea lui Mihai Viteazul, comandant al detașamentelor oamenilor liberi și breslașilor din Craiova.
Încă din timpul domniei lui Leon Tomșa a încercat să ia tronul cu ajutorul lui Rakoczy I al Transilvaniei (1630), în anul 1631 pe când îşi aduna oastea trece şi prin actualul oraş Uricani. Pribeag fiind prin Ardeal, împreună cu alţi boieri pribegi şi cu o oaste strânsă de prin Ţara Haţegului trece prin Uricani în drumul său spre Pasul Vâlcan pe unde intră în Oltenia, câştigă o primă bătălie la Ungureni, lângă Novaci (Gorj) după care porneşte spre Bucureşti, unde este învins de Leon Vodă. Matei Basarab fuge la Tismana şi de aici spre Ardeal urmând traseul Câmpuşel, Câmpu lui Neag, Uricani, Tulişa, Râu Bărbat, Uric spre Ţara Haţegului.
Turcii adalăi (de la Ada Kale)
În a doua jumătate a secolului XVIII, mai precis în anul 1788, în perioada războiului dintre Turcia şi Austria când majoritatea ostilităţilor se desfăşurau în Banat, Uricaniul are mult de suferit de pe urma turcilor adalăi (de la Ada Kale) conduşi de Muhafaz Elias Paşa.
Elias Paşa face incursiuni în nordulDunării, ajungând până în Depresiunea Petroşani, jefuind toate satele de la Câmpu lui Neag până la Vulcan luând în robie populaţia.
La Uricani, turcii ajung în ziua de 15 august 1788, surprinzând populaţia în biserică, robesc 16 persoane, taie capul preotului şi dau foc biserici după care se îndreaptă spre Câmpu lui Neag unde suferă două înfrângeri: una la Pieptul izvorului sub Dealul lui Buta şi o a doua în locul numit La odăi unde localnicii îi măcelăresc în zorii zilei pe când dormeau. Victoriile se datorează faptului că localnicii au fost conduşi de cele patru familii statonice de grăniceri din Regimentul 1 Graniţă Orlat – Haţeg şi care erau deprinşi cu mânuirea armelor.
Tudor Vladimirescu
Turcii adalăi încearcă din nou să repete incursiunea din Valea Jiului, pătrunzând pe la izvoarele Jiului de Vest, dar sunt înfrânţi de localnicii conduşi de Tudor Vladimirescu şi pandurii săi (se presupune în zona Câmpuşel), după cum arată un document de la 17 aprilie 1808 al generalului rus Isaev: “Tudor Vladimirescu cu o mână de panduri au oprit pe turci ducând cu ei lupte în munţii”.
La câţiva ani după luptele pierdute în faţa pandurilor lui Tudor Vladimirescu şi a localnicilor di vestul Văii Jiului, turcii adalăi se reîntorc încercând să surprindă populaţia locală şi s-o înrobească.
Aflând de invazia turcilor adalăi, populaţia locală se refugiază pe o vale unde datorită existenţei pereţilor de calcar şi a mai multor peşteri îşi poate proteja familiile şi pot pregătii apărarea împotriva turcilor.
Existenţa stratului de cărbune (huila) la suprafaţa solului şi incendierea acestuia în foarte multe locuri a făcut ca turcii să se retragă speriaţi, crezând că pe acea vale se află o imensă tabără militară. Valea respectivă şi în prezent poartă numele de Valea Arsa, iar peşterile din zonă pot fi vizitate.
Jules Verne celebrul scriitor francez, ale cărui romane, în afara spiritului de aventură se disting prin dimensiunile vizionare de anticipaţie ătiinţifică şi tehnologică. Din cele 63 de romane ale ciclului „Călătorii Extraordinare”, în 5 din ele, acţiunea se desfăşoara în România.
Acţiunea din „Castelul din Carpaţi” se desfăşoară în Ţara Haţegului şi Valea Jiului, ţinutul celor două Jiuri, iar castelul din povestire se înalţa pe o culme singuratică a pasului Vulcan. În realitate aceea culme singuratică din pasul Vâlcanu există mult spre vest, fiind dovada clară că celebrul scriitor ar fi vizitat şi meleagurile noastre.
Dovezile celor care susţin ca Jules Verne a fost în spaţiul Transilvanean, loc unde se desfaşoară acţiunea romanului, deci şi in Valea Jiului, sunt motivate de cunoştiinţele uimitoare pentru un strain care nu puteau fi asimilate decât dacă ar fi călătorit prin aceste locuri.
Descrierile fidele a cum arătau gospodăriile din imaginarul sat Werst, a aşezarilor de sub munte şi a drumurilor, a denumirilor lor, folosirea cuvintelor neaoşe româneşti aşa cum erau ele pronunţate de localnici (cucuruz, rachiu, mămăligă, catrinţă, zmeu, balaur, baraca, etc.) a obiceiurilor şi legendelor locale demonstrează cunoaştera folclorului transilvănean.
De luat în considerare corespondenţa scriitorului cu Ana Margarete Maderspach, localnică a micului castel din Iscroni, numit de localnici, cândva, „Casa cu Turnuri” situat în apropiere de Petroşani.
Emmanuel de Martonne (n. 1 aprilie 1873, Chabris — d. 24 iulie 1955, Sceaux), a fost un geograf și pedagog francez, binecunoscut în România interbelică pentru contribuțiile sale esențiale la trasarea granițelor României Mari, precum și la studierea riguroasă, pentru prima dată în istoria științei, a geografiei României, unde a efectuat intense cercetari de teren în Romania.
Între 1898-1899 a fost prezent în Valea Jiului în Depresiunea Petroşani, unde a efectuat studii geomorfologice asupra zonei, publicând în 1899 lucrarea ”Evoluţia Văii Jiului ” sub egida Academiei Franceze de Ştiinte.
Revine în 1906 – 1907 în munţii Retezat pentru astudia morfologia acestora şi glaciaţiunea, dar şi carstoplenele din Retezatul mic, publicând: „L’evolision morphologique des Alpes de Transylvanie” la Paris în anul 1906 la editura Delagrave şi ” Le haut massif banatique” în Lucrarile Institutului de Geografie al Universităţii din Cluj în anul 1922.
În articolul pe care îl scrie în 1900 pentru Grande Enciclopédie despre România, De Martonne suprapune hărţile descoperirilor sale cu cele politice existente. Şi pentru că ele nu coincid, aceasta i se pare o nedreptate.
În anul 1919 Academia Română îl primeşte pe Emmanuel de Martonne în rândurile ei ca membru de onoare.
În anul 1914, la izbucnirea primului război mondial, Erwin Rommel a fost trimis să lupte ca ofiţer pe frontul din Franţa. Pentru că era considerat prea tânăr, Erwin Rommel nu a primit funcţii de comandă. Abia după ce a primit botezul focului tânărul ofiţer a fost numit la comanda unei companii.
În anul 1916, când România a intrat în război împotriva Puterilor Centrale, mai multe regimente, inclusiv Regimentul 6 Wurttemberg, au fost dislocate de armata germană de pe frontul din Franţa pe cel din Transilvania, unde românii câştigaseră primele bătălii împotriva austro-ungarilor.
Pe frontul românesc, Erwin Rommel şi-a demonstrat capacitatea militară în cursul luptelor de pe Valea Jiului. Cu Rommel în prima linie, germanii au străpuns frontul şi au invadat Regatul României.
“Către sfârşitul lunii octombrie, Batalionul Alpin Wurttemberg a fost adus în Transilvania, după încheierea luptelor în zonele Dobrogea şi Braşov, şi pus la dispoziţia comandamentului german, care acţiona în zona Lupeni, Petroşani, Vulcan. Batalionul alpin, după aproximativ 36 de ore de mers, a reuşit să debarce din tren în localitatea Pui, pe linia ferată deja avariată, care ducea la Petroşani. Cu puţin înaintea miezului nopţii Compania a 2-a a ajuns în oraşul Petroşani şi ne-am odihnit în localul unei şcoli părăsite. La apariţia zorilor, compania era deja urcată în camioane şi se îndrepta în grabă prin Lupeni către frontul montan (n.n. spre Vf. Tulişa), unde se găseau, în apărare, trupele germane….
….O privelişte absolut minunată! În stâga noastră se aflau şi alte companii din batalionul alpin. De reţinut că, pe plan strategic, românii erau pregătiţi pentru un atac german în forţă dinspre Braşov (Konstadt – în textul original), în direcţia Bucureşti, concentrându-şi grosul forţelor la nord de Ploieşti. Ei nu ştiau că generalul Kuhne formase un nou grup de atac în zona Vulcan-Surduc, tocmai în scopul forţării pătrunderii în Valahia şi avansării spre Bucureşti prin est. Compania a 2-a, comandată de mine, a intrat în compunerea grupului Kuhne….
….Am fost obligaţi să purtăm lupte deosebit de grele şi să ne străduim să păstrăm poziţiile ocupate. Românul a dovedit că este un foarte bun luptător, însă toate contraatacurile executate au fost respinse, fiind obligaţi să se retragă numai prin luptă. Am luat puţini prizonieri, deoarece românii au dovedit o abilitate remarcabilă în a se strecura din ascunzişurile lor. Compania a 2-a a suferit pierderi mari în personal, dar era mulţumită de felul cum şi-a îndeplinit misiunea. După câteva ore de acalmie (pauză), subunităţile române se aşteptau la un nou atac din partea noastră, dar modul nostru de acţiune a constituit pentru ele o surpriză totală”.
Fragmente din Infanterie greift an (Infanteria atacă).
Bibliografie:
- Wikipedia
- Historia.ro
- Petru Ghe. Făgaş – Localitatea Uricani din Valea Jiului “Vatră de trăire românească” – Editura Matinal 2000 – Petroşani