Sânzienele

Spiritul sărbătorilor milenare dăinuie de a lungul timpului pentru că există încă oameni legaţi de trecut, de tradiţie, pasionaţi de lucrurile de taină, care încearcă să readucă magia naturii, divinul ancestral şi sacrul în viaţa noastră.

Sărbătoarea de Sânziene (24 Iunie – sau solstiţiu de vara), zi de legendă şi magie, este şi o sărbătoare a dragostei, solară şi lunară în acelaşi timp. Diverse ritualuri au loc atât în zori cât şi în plină zi, sub lumina şi focul astrului dătător de viaţă, cât şi pe înserate şi în taina nopţii, sub lumina clară a lunii. Atunci, la solstiţiu, soarele dansează pe cer, iar jos, pe pământ, un alt dans se naşte: dansul Sânzienelor. În această zi, între doua mari intervale ale Timpului, în sate se practicau ritualuri pentru fertilitate, pentru protecţie, pentru tămăduire. Multe s-au pierdut, s-au atenuat ori şi-au pierdut din întelesul originar pentru că omul s-a îndepărtat de natură, s-a înstrăinat, a înlocuit vechiul stil de viaţă cu unul nou, mai tehnic, a alungat intuitivul.

Bătrânii povestesc că demult, într-o cocioabă de la marginea satulu, la umbra şi tihna pădurii, trăia o fată orfană, săracă, dar foarte harnică şi frumoasă. Înaltă şi zveltă, cu părul bălai şi ochii albaştri luminoşi şi blânzi, era plină de dragoste faţă de cei din jur. Aşa era tânăra noastră Sânziana, dar oamenii treceau pe lângă ea cu nepăsare, îşi arătau dispreţul faţă de sărăcia fetei, o alungau şi îi adresau adesea vorbe de ocară.

Singura ei alinare erau clipele în care în căsuţa ei sărăcăcioasă se închina naturii, rugându-se la Lună şi la Soare, nu doar pentru o viaţă mai bună, ci pentru că Atoate Creatorul să îmbuneze sufletele oamenilor, sădindu-le în inimi seminţele milostivirii, ale îngăduinţei şi ale dragostei faţă de celălalt.

Milostiva şi iubitoarea Sânziana era prietenă cu păsările şi animalele pădurii, se jucau împreună, împărţeau hrana şi uneori, chiar culcuşul cald unde înnoptau.

Într-una din zile, Sânziana îşi simte trupul atât de greu şi fierbinte încât toate încercările de a se ridica din pat au fost zadarnice. A rămas suferind pe patul ei de crengi şi doar vietăţile pădurii, prietenele ei necuvântătoare, au  alergat să-i aduca apă, hrană şi leacuri pentru însănătoşirea ei, dar Sânziana se simţea tot mai rău. Suferinţa îi istovise trupul şi doar blânda alinare ce o găsea în rugăciunile necontenite adresate Soarelui şi Lunii o mai ţineau în viaţă.
Pe când Sânziana se stingea văzând cu ochii, în căsuţă intră o femeie tânără şi frumoasă, cu parul lung şi alb, cu chipul luminos si bland, care cu glas cald şi duios precum o mângâiere îi spuse Sânzienei:
– Frumoasă şi blândă ai fost ca o floare, floare gingaşă să fi de-acum înainte, alungată şi dispreţuită ai fost, de acum vei fi căutată şi îndrăgită, vei fi pusă la loc de cinste şi purtată cu drag căci tu le vei alina oamenilor multe suferinţe şi vei avea puteri tămăduitoare.
Astfel îi vorbi Luna, pentru că ea era, şi în clipa următoare frumoasa fată cu părul bălai a devenit o zveltă floare de culoare galbenă, ale cărei patru petale încrucişate aminteau de binecuvântarea Lunii. Parfumul ei neasemuit plutea în jur răspândind din bunatatea şi milostenia copilei bălaie, de odinioară.
Sânziana e acum iubita şi îngrijită, Soarele o mângâie, vântul o leagană, iar pământul bun şi roditor îi este casa primitoare pe care mereu şi-a dorit-o.

În cinstea tinerei, fetele împletesc coroniţe din aceste flori plăpânde, pe care le poartă pe cap la Sărbătoarea de Sânziene. În această zi fetele culeg flori de Sânziene şi împletesc cununi pe care le aruncă peste case, iar seara devine una a întâlnirilor. Baieţii fac ruguri, aprind făclii şi le învârtesc în sensul mişcării Soarelui.

Fetele îşi pun flori de sânziene neîmpletite sub căpătâi pentru că în acea noapte, ele îşi vor visa ursitul. Dacă cununa va fi purtată în păr sau în sân (de fecioare sau tinere neveste), acestea vor deveni atrăgătoare şi drăgăstoase.

Se mai spune că în noaptea solstiţiului, de Sânziene, se deschid cerurile, iar florile de Sânziană capătă puteri magice venind în ajutorul celor care îşi doresc iubirea, al fetelor să îşi viseze sortitul, vindecă devenind leac pentru bolnavi şi îi înzdrăveneşte, dar este şi seara în care se spune că animalele pot vorbi cu oamenii.

În tradiţia populară Sărbătoarea Sânzienelor, fascinanta noapte – poarta între două lumi, între profan şi sacru, între pământesc şi ceresc, este ambivalentă, stând atât sub semnul Lunii, semnul acvatic, cu elementele sale: izvoarele din păduri, în care se scaldă oamenii în zori pentru sănătate şi frumuseţe, roua – apa de flori, în care se „îmbăiază” asemenea nimfelor, fetele şi femeile tinere, pentru a primi frumuseţe şi iubire, dar şi semnul Soarelui, care apare şi el în focurile de Sânziene ce sunt aprinse pe dealuri, în făcliile pe care flăcăii le rotesc în sensul mişcării Soarelui, pentru purificare şi protecţie. În noaprea de Sânziene când se aprind focurile pe dealuri, se aprind focuri şi în ceruri. Este o noapte în care orice este posibil şi de aceea oamenii se deschid, caută, se integrează în ritmurile cosmice, aşteaptă, sărbătoresc şi iubesc.

Astfel, Noaptea de Sânziene devine în fiecare an un timp al iubirii unice şi al tradiţiei ancestrale nepieritoare.
Sărbătoarea Sânzienelor este un simbol al verii, deoarece perioada lor de maximă înflorire este identică cu perioada de maximă strălucire a soarelui, în preajma solstiţiului de vară.