Uricani 100 – filă de istorie

 

 

„În toate drumurile mele, nu am întâlnit atâta preocupare şi râvnă în cinstirea înaintaşilor, a eroilor neamului, ca în Valea Jiului, acest pământ iubit şi blestemat deopotrivă de locuitorii săi. Căutat şi iubit ca un „El Dorado”, totuşi, în zbuciumata sa istorie acest pământ a fost udat cu lacrimi şi sânge de nenumărate ori.”

Col. (r) Ion Aldescu, istoric militar

 

Bătălia de pe Valea Jiului a făcut parte din operația de apărare a trecătorilor din Munții Carpați, cea de-a treia operație de nivel strategic desfășurată de Armata României în campania anului 1916 din cadrul primului război mondial. Ea s-a desfășurat începând cu a doua decadă a lunii septembrie și până la începutul lunii octombrie 1916, având trei obiective principale: oprirea ofensivei declanșate de inamic pe frontul din Transilvania, menținerea și consolidarea unui dispozitiv defensiv pe aliniamentul Munților Carpați și crearea condițiilor pentru reluarea inițiativei strategice și trecerea la ofensivă

Planul general al ofensivei Armatei 9 germane prevedea „trecerea munților odată cu inamicul, sau în cel mai rău caz înainte ca el să aibă timpul a se instala în lucrările de fortificație existente pe înălțimile trecătorilor de pe granițe”.

panta

În acest scop urmau să fie atacate succesiv forțele românești care apărau trecătorile Carpaților Meridionali, în vederea ocupării prin surprindere a uneia dintre acestea și facilitarea astfel a trecerii grosului forțelor germane la sud de Carpați

Dragostea de neam a determinat pe mulţi dintre locuitorii din zona Uricani să-şi rişte viaţa şi să ajute armata română în lupta de eliberare a Ardealului. Sunt foarte mulţi cei care au plătit cu viaţa pentru aceasta, exemple edificatoare fiind bătrânul preot Ştefan Berinde (care a înlocuit brâul preoţesc cu o bandă lată tricoloră), fiul său, teologul Vasile, şi sătenii George Mârşav, Ştefan Breben, Alexa Hamz, Petru Mojoatcă şi Ion Danciu, care au condus trupele române până spre Valea Streiului.

Un alt caz asemănător este acela al călăuzei Petru Matei, care a fost prins de trupele duşmane în Munţii Retezat şi executat fără judecată.

De asemenea se povestește despre cei doi copii ce au fost călăuze pentru armata română și au dus ostașii români pe poteci doar de ei știute, pe valea Sterminosului pentru ca aceștia să poată ataca armata germană la Tulișa. Ulterior s-a aflat de ajutorul dat de tineri, au fost prinși de autoritățile germane și condamnați, dar cu puțin ajutor de la localnic au reușit să evadeze.

-//-

Întâmplarea face ca Erwin Rommel să ajungă în judeţul Hunedoara în octombrie 1916, după ce luptase în Franţa, și să treacă și prin viitorul oraș Uricani.

“Batalionul nostru este debarcat la Pui, pe linia ferată spre Petroşani, nu departe de podul care a fost aruncat în aer. Ca să putem înainta, avangarda face loc cu ajutorul armelor prin lumea care ne împiedică înaintarea. Înaintăm cu încetineală, maşinile fiind însoţite de infanterie. Prizonieri români vin din direcţia opusă. Mult după miezul nopţii Compania a II-a ajunge în Petroşani şi este cazată în sala de clasă a unei şcoli pentru odihnă de câteva ore. De la marşul lung ne ard tălpile. Cu toate acestea, Companiile II şi V sunt îmbarcate în maşini şi, prin Lupeni, sunt duse la Uricani, pe linia muntoasă a frontului”.

cazarma

Acestea sunt primele fraze referitoare la judeţul Hunedoara din cartea lui Rommel dedicată Primului Război Mondial.

Cel care avea să devină apoi cel mai cunoscut feldmareşal german, povesteşte apoi de un atac eşuat al trupelor bavareze “prin defileul Surduc şi pasul Vulcan”, atac soldat cu împrăştierea trupelor de artilerie şi infanterie, trupele germane slăbite rămânând, totuşi, să supravegheze creasta, fiind însă vulnerabile în lipsa întăririlor. Întăririle tocmai soseau, iar Rommel avea să se remarce în zilele următoare.

După mai multe ore de mers cu maşinile suntem debarcaţi la Uricani. De acolo comandamentul ne trimite spre înălţimea 1794 m (Şigleu Mic), spre zona de creastă a graniţei (vechea graniţă între România încă neunificată cu Transilvania şi Imperiul Austro Ungar).

Înaintăm pe o potecă abrubtă. Rucsacurile sunt încărcate cu provizii pentru patru zile. Ofiţerii îşi cară şi ei rucsacurile. Urcăm ore întregi pe pantele abrupte ale muntelui. Ne întâlnim cu mai mulţi oameni, printre care şi un ofiţer al unităţii bavareze care s-au luptat cu armata română. După relatările acestora, în confruntările cu soldaţii români au avut loc momente fierbinţi. În luptele date românii au învins, iar dintre soldaţii germani doar câţiva au reuşit să treacă prin pădurile seculare creasta de graniţă. Românii sunt caracterizaţi ca duşmani periculoşi. Despre acest lucru vrem să ne convingem şi noi. Târziu după amiază ajungem la comandamentul de la înălţimea de 1201 metri.

Ploaia rece se transformă în ploaie torenţială care ne udă până la piele. Pe panta abruptă, stâncoasă, este imposibil de înaintat. Înnoptăm la înălţimea de 1.500 de metri. În hainele ude ne cuprinde frigul. Încercarea de a aprinde focul e zadarnică. Înveliţi în pături şi foi de cort tremurăm de frig. În momentul în care ploaia se opreşte, încercăm din nou să aprindem focul, dar tot fără succes. Minutele nopţii îngrozitoare trec foarte încet, notează Erwin Rommel. Tânărul locotenent german povesteşte apoi că ultima porţiune a ascensiunii s-a făcut prin zăpadă, iar până la destinaţie, echipamentul şi hainele militarilor îngheţaseră complet. Temperaturile sunt sub zero grade, iar la destinaţie un adăpost improvizat poate găzdui doar 10 persoane şi, mai rău, începe şi o furtună de zăpadă. “Oamenii îşi montează corturile în zăpadă – relatează Rommel. Aprinderea focului eşuează din nou. Cu toate că mulţi soldaţi au febră, cererea de retragere este refuzată. Urmează o noapte îngrozitoare. Frigul devine tot mai insuportabil. Soldaţii nu rezistă în corturi şi încearcă, prin mişcare, să se încălzească. Greu trece noaptea de iarnă. Când se luminează, doctorul este obligat să interneze în spital 40 de oameni”. Până la urmă căpitanul amintit de Rommel decide retragerea pe o poziţie situată la 1.100 de metri altitudine, asumându-şi riscul de a fi condamnat la moarte pentru nerespectarea unui ordin direct.

“După trei zile compania era din nou în stare de utilizare. În condiţii meteorologice mult mai bune şi cu echipament mai bun, urcăm Muncelul. După o campare la 1.800 de metri ne apropiem de Stresură. Stresura se însufleţeşte. În apropiere un batalion românesc este aşezat în mai multe poziţii de apărare. În zilele următoare au loc ciocniri mai mici cu forţele româneşti, din fericire fără pierderi de partea noastră. Spre dreapta, dincolo de Arcanu, pe pantele sud-estice se văd urmele Diviziei a XI-a Artilerie. La 2 kilometri spre est este Batalionul de Vânători de Munte care stă pe creasta următoare. Câmpia de sub noi este acoperită de ceaţa care se ridică spre munţii din Ardeal ca o mare. Peisajul este mirific”.

trans

În cartea sa, la finalul fiecărui episod, Rommel pune concluzii. Acestea nu au lipsit nici când a fost vorba despre primul său contact cu frontul din România: “Atacul spre înălţimea 1.794 arată cum starea vremii din zonele montane înalte poate influenţa, chiar poate micşora puterea de rezistenţă şi capacitatea de atac a echipei. Mai ales dacă echipamentul nu este corespunzător şi dacă rezervele nu funcţionează. În asemenea condiţii, la peste 1.800 de metri, după unităţile militare trebuie transportate lemne de foc sau mangan. Câteva zile mai târziu, pe părţile sudice ale Munţilor Vulcan corturile (armatei germane) erau încălzite cu mangan aşezat în cutii de conserve”.

Erwin Rommel povesteşte că, la început de noiembrie, Armata Română se aştepta ca încercarea trupelor germane şi austro-ungare de a străpunge linia frontului de pe Carpaţi să aibă loc în zona Braşovului, fără să ia în calcul prea mult posibilitatea ca adversarul să maseze o nouă armată în zona Defileul Jiului – Pasul Vulcan – Muncelu.

El mai spune că în primele zile ale lunii noiembrie (1916 – n.red.) un batalion de munte german a ocupat creasta Prislop – Cepilui – Gruba Mare. “Astfel s-a asigurat ieşirea forţelor principale din zona muntoasă. Zonele ocupate au fost apărate de contraatacurile adversarilor. În toate aceste confruntări, românii s-au luptat foarte bine”, spune Rommel în cartea sa. Apoi descrie asaltul batalionului său asupra zonei Leşului, zonă din care începe Oltenia. “Românii au întărit foarte mult acest munte. În şaua cu puţină vegetaţie dintre Gruba Mare şi Leşu sunt mai multe posturi româneşti. Atacul batalionului este ajutat de o baterie de munte. La 11 noiembrie, dimineaţa, Compania a II-a (cea condusă de Rommel – n.red.), întărită cu un pluton de puşcaşi mitraliori e pregătită de atac la 200 de metri de poziţiile de pe pantele Leşului. Locul unde ne aflăm va fi toată ziua sub tirul artileriei adversarului.

Feldmareşalul Rommel este amintit de istorici nu numai pentru realizările sale militare remarcabile, dar şi pentru cavalerismul şi respectul arătat adversarilor săi. De multe ori s-a opus ordinelor directe, atunci când considera că acestea încălcau codul onoarei militare şi umane. În primul Război Mondial a luptat în Franţa, România şi Italia şi s-a remarcat prin rapiditatea deciziilor luate şi prin felul în care a ştiut să speculeze confuzia adversarilor.

În amintirea eroilor ce au luptat în primul război mondial pe culmile montane ale Uricaniului au fost ridicate mai multe cruci și troițe, iar în perioada zilelor libere de Sf. Ilie au loc nedei, serbări câmpenești unde localnici, după slujba religioasă, sărbătoresc.

dav

Crucea de pe muntele Tulișa

dav

Troița de pe muntele Tulișa

Sigleu

Crucea de pe muntele Șigleu

 

Surse:

http://www.zvj.ro

http://replicahd.ro