Legenda „Tăului fără fund” din Retezatul Mic

 

Se spune că de mult localnicii ce vieţuiau în acest colţ de rai pământesc trăiau în armonie cu natura şi cu stelele, cu munţii şi cu apele, cu animalele şi plantele, iar zeităţile vegheau asupra bunăstării lor.
Vara bărbaţii urcau la munte cu oile, păstoritul fiind cea mai importantă îndeletnicire a lor, femeile rămâneau acasă şi se îndeletniceau cu treburile gospodăreşti şi cu creştere copiilor.DSC08834
Sus în munţi, ciobanii îşi petreceau verile alături de animalele ce le aveau în grijă, pe care le dezmierdau cu frumoase cântece şi doine cântate din fluier. Auzind cântecele din fluier,  oile parcă se făceau mai frumoase, câinii erau mai liniştiţi, iar animalele sălbatice ascultau din depărtare şi ele frumoasele doine. Munţii răsunau de trilul fluierului şi zâmbeau la soarele ce-i încălzea şi ferea turmele de vreme rea şi intemperii. Era o vreme a armoniei, în care în fiecare colţişor al acestui mic rai, toate floarile şi toate animalele dansau şi se bucurau de venirea ciobanului cu fluierul lui fermecat.
Ciobănaşul nostru a crescut în aceşti munţi alături de câinele său, primit în copilărie de la al său părinte care la rândul lui a fost cioban în aceşti munţi ai Retezatului. Odată cu câinele a primit un fluier de os, stâna din Soarbele şi lacul din care se adăpau animalele, iar muntele Iorgovanu l-a binecuvântat când a auzit ce frumos doineşte din fluier.
Frumoşi şi fericiţi ani au trecut peste ciobanul nostru, câinele şi mioarele lui, iar în fiecare vară stâna din Soarbele le-a fost casă şi adăpost.
Câinele l-a slujit cu credinţă pe cioban, iar acesta s-a îngrijit de el, dar anii au trecut şi spre sfârşitul unei veri prietenul de o viaţă al ciobănaşului a părăsit această lume. Îndurerat ciobănaşul a îngropat câinele lângă o DSC04279_resizestâncă mare şi a vrut să-i cânte pentru ultima oară o doină. Dar lacrimile nu se mai opreau, fluierul de os nu scotea nici un sunet şi ciobănaşul necăjit şi-a aruncat fluierul  în tăul de unde se adăpau animalele.
Au trecut câteva zile de la marea pierdere şi cu toate că nimic nu se schimbase, lipsea ceva. Lipseau hămăiturile câinelui, oiţele păreau triste pentru că nu mai auzeau doinele ciobanului şi parcă toate animalele erau neliniştite. Vârfurile munţilor au fost invadate de ceaţă, vremea se strica, ploile nu se mai opreau, iar ciobănaşul s-a văzut obligat să coboare cu turma de oi în vale. Toamna a fost ploioasă, din cauza umezelii nutreţul pentru animale s-a încins şi s-a stricat, ciobănaşul văzându-se obligat, odată cu începerea iernii, să plece în transhumanţă cu oile spre câmpie. Cât a fost iarna de lungă a coborât dealuri şi a plimbat oile prin câmpiile de sub munte şi chiar mai departe, ajungând cu ele până pe malul mării. Plimbându-se pe marea plajă de nisip la un moment dat valurile îi lasă la picioare mult iubitul său fluier de os primit de la tatăl său. Nu putea să creadă că mult doritul său fluier a apărut din mare şi a ştiut că natura i-a oferit din nou ocazia de a cânta şi bucura animalele cu doinele sale.
A dus fluierul la gură si a simţit un gust sărat şi a ştiut că este gustul lacrimilor animalelor care au plâns după doinele lui. A început că cânte şi marea s-a liniştit ca prin farmec şi a înţeles că sunetele cântecelor lui bucură toată natura.
Iarna a trecut, ciobănaşul s-a întors pe meleagurile sale, iar odată cu începerea verii a urcat împreună cu mioarele la păşunat în munţii săi dragi.
Ajuns la mormântul câinelui a cântat o doină, pentru că-i rămăsese dator, apoi s-a indreptat cântând din fluier imgp2975spre lac şi s-a bucurat văzând că din nou s-a restabilit armonia în Valea Soarbele. A dat lacului numele de „Tăul fără fund” pentru a nu se uita niciodată că există o legătură între lacurile din munţi şi mare.
Valea Soarbele, locul în care se află „Tăul fără fund” din Retezatul Mic,  este o căldare glaciară dezvoltată în calcare, un loc bun pentru infiltrare a apelor de suprafaţă, aceasta fiind şi zona izvorului comun al Jiului de Vest şi al Cernei, iar în subteran se află un imens sistem carstic, în zonă existând peste 500 de peşteri şi avene. Cu toată că înălțimea acestora depășește cu puțin 2000 m, în Cuaternar acești munți au fost destul de puțin acoperiți de ghețari. Doar obârșiile văilor mai importante – Buta, Soarbele, Paltina și Scorota – au adăpostit ghețari destul de modești ca și dimensiuni.