Rezervaţia Naturala PEŞTERA ZEICULUI

pesteriLocalizare
Peştera se află la confluenţa Scocului Mare cu Valea Scorotei. La confluenţă se întâlneşte un punct de popas unde se poate campa. Tot aici este ultimul loc unde se mai poate face şi aprovizionarea cu apă de baut şi rezerve pentru lămpile cu carbid.

Acces
De la confluenţa mergem pe o potecă lată, pe firul Văii Scorotei, care se strecoară printre versanţii abrupţi si împăduriţi. După cca 15 minute de mers (500 m), trecem printr-un scurt pasaj de canioane. Urmează apoi o lărgire în versantul stâng, mai precis un cot spre stânga (pe dreapta cum urcam) în care porneşte atacând destul de pieptiş o potecă abia vizibilă în primii metri, dar care după 20 – 30 m devine foarte clară.
Urcăm în serpentine, circa 80 m, apoi poteca porneşte pe curba de nivel, spre nord, traversând pe deasupra unor prispe de calcar.
Din acest loc abia, intrarea peşterii devine vizibilă. Durata normală a parcursului de la fi rul Scorotei până la peştera este de 40 min.

Condiţii de vizitare
Pentru vizitarea întregii peşteri sunt necesare:
– o coardă de 60 m
– o coardă de 20 m
– blocatoare şi coborâtoare
– 2-3 pitoane, eventual 50 m scară speologica
– căşti cu lămpi frontale
– rezervă de carbid
– îmbrăcăminte călduroasă
Vizitarea pentru un grup de 4 persoane antrenate poate dura între 4 şi 8 ore.

Descriere
Peştera Zeicului este o cavitate mixtă, căci dezvoltarea sa pe orizontală este sensibil apropiată de cea pe verticală. Acest lucru ridică interesante probleme privind geneza sa. Totodată, ea triază turiştii obişnuiti, de cei dotaţi cu echipament şi tehnică necesare coborârii şi urcării verticalelor.
Din portalul cu dimensiunea de 6 x 8 m se coboara o pantă de grohotiş într-o sală spaţioasă, cu podeaua acoperită cu argila şi bolovani şi tavanul sfredelit de hornuri scurte şi clopote de coroziune. Se mai poate vedea în sală trunchiul gros, cioplit cândva ca scoc pentru adunarea apei, acum complet putrezit.
În capătul acestei săli, lungi de 50 m, nu mai bate lumina zilei.
Aprinzându-ne lămpile, zărim în tavan deschiderea promiţătoare a unui horn, a cărui escaladare, deşi de numai 10 m, presupune multă îndemânare, căci datorită mondmilch-ului, prizele sunt foarte alunecoase (!! Atenţie – Loc periculos !!). Escaladarea se poate face mai uşor pe partea stângă.
Odată ieşiţi din horn, ajungem într-o sală înaltă (15 m) cu podeaua acoperită de bolovani şi curgeri stalagmitice şi pereţii împodobiţi cu uriaşe cascade împietrite de mondmilch de culoarea smântânii. În capătul nordic al sălii, o fi ridă afl ată în partea stângă adăposteşte câteva formaţiuni frumoase.
Pe podeaua de calcit sunt cimentate resturi ale urşilor de caverna (de aici a fost recoltat un exemplar uriaş de craniu Ursus Spelaeus) a căror prezenţă în această sală ne face să ne gândim la rapiditatea proceselor speogenetice care au modifi cat atât de radical cavitatea de la dispariţia urşilor, în urmă cu 10 milenii, pană în timpurile de azi.
În capătul sălii se afl ă deschiderea de 2 x 3 m a unui puţ adânc de 40 m (!! Atenţie – Loc periculos !!). Pentru coborâre putem ancora coarda de un pilier gros ce se afl ă la 3 m distanţă. La desfăşurarea ei în puţ vom avea grijă să nu declanşăm desprinderi ale crustei de calcit din pâlnia puţului.
După o coborâre de 12 m vom întâlni o mică proeminenţă a peretului pe care merită să ne oprim pentru a privi în jur – ne afl ăm în bolta unei săli largi de 20 x 15 m. Sub noi se afl ă un hău de aproape 40m. Privind în dreapta, vedem platformele de calcar, îmbrăcate în concreţiuni; în partea stângă, de tavan atârnă un grup de stalactite elegante, de formă perfect conică, împodobite cu coralite şi cristalictite.
Cea mai lungă are probabil peste 5 m şi se numără printre cele mai mari stalactite din România. Din acest punct, cu un obiectiv grandangular ea poate fi fotografi ată.
Ne continuăm coborârea, părăsind contactul cu peretele. După încă 25 m, aterizăm pe varful unui horn uriaş dom stalagmitic, înalt de 8 m, de pe care putem coborâ uşor, fără a mai folosi coarda. Fundul sălii este orizontal şi acoperit cu argilă. Câteva frumoase formaţiuni – stalactite, cristatide şi gururi – ne reţin atenţia. Totuşi, ceea ce merită cel mai mult admirat şi fotografi at –dacă puterea bliţului o permite – este verticala de coborâre şi tavanul sălii pe care zărim stalactite şi formaţiuni discoidale uriaşe.
Peştera Zeicului s-a format prin conexiunea unui gol vertical, în genul avenelor, care sunt frecvente în această zonă, cu o peşteră de versant, asemănătoare Peşterii cu Corali sau Dâlma cu Brazi, într-o primă fază au existat independent, o galerie sub-orizontală corespunzătoare sălii de la intrare şi două cavităţi cu dezvoltare verticală – un horn şi un puţ – spre capătul acesteia. Prin prăbuşire s-a născut apoi sală superioară şi s-a deschis accesul spre sala inferioară.

Date istorice
Peştera Zeicului era cunoscută în prima ei porţiune, de localnici, ca loc de adăpost pentru turme. Se spune că ea a servit şi ca ascunzatoare pentru haiducii lui Zeicu (de unde şi numele peşterii), fapt întărit prin descoperirea în peştera de către brigadierul silvic din Câmpu lui Neag a unor fl inte ruginite.
O echipă a Cercului speologic “Focul Viu”, escaladând un horn, descoperă o sală superioară continuată cu un puţ adânc. Tot atunci se realizează de către I. Povară planul cavităţii, modifi cat ulterior în 1980. În prima parte a peşterii a fost realizat şi un scurt fi lm documentar.