Parcul Naţional Defileul Jiului

De la Livezeni şi până la Bumbeşti-Jiu, localitate situată de cealaltă parte a munţilor, în judeţul Gorj, Jiul şi-a făurit, pe o lungime de 33 km, cel mai sălbatic defileu de pe apele sale interioare, înfăţişând, aspru şi de temut, încleştarea milenară dintre stânci şi şuvoaie. def3Sălbăticia recunoscută a defileului provine nu numai din îngustimea sa, din asprimea pereţilor care-l delimitează, ci şi din gravitatea emoţională cu care a fost umanizat. Jiul pătrunde în defileu la Livezeni, la 556 m, iar la Bumbeşti-Jiu ajunge la 305 m, realizând o diferenţă de nivel de 251 m, adică o pantă medie de 7,6 m la un kilometru. Structura litologică variată (cuartiţele, şisturile ceritoase, amfibolitele, calcarele cristaline – roci foarte rezistente, favorabile formării şi menţinerii pereţilor, ţancurilor şi jgheaburilor) a dus la sălbăticia şi asprimea defileului.

Acesta începe de la confluenţa cu râul Sadu şi ţine până la Iscroni, în  N. În defileul foarte îngust se varsă în Jiu o serie de pâraie, cu caracter torenţial, din care cele mai importante sunt: Măgura Mare, Dumitra, Cerbănaşul, Braţcu, Sadu, unele însoţite de drumuri forestiere. Meandrele încătuşate ale Jiului în defileu sunt însoţite de succesiuni de curbe ale şoselei, de artere de comunicaţie au fost săpate în stâncă din cauza strâmtorii defileului. Cele două masive Parâng, pe stânga Jiului şi Vâlcan pe dreapta acestuia se ridică ameninţător de abrupţi, cu trene de grohotişuri deasupra albiei râului care “mugeşte“ în încătuşarea defileului.

Calea ferată Bumbeşti-Livezeni, construită în 1948, permite una din cele mai impresionante călătorii cu trenul din ţara noastră. Privită de pe înălţimea viaductelor, Defileul  Jiului îşi desfăşoară întreaga lui măreţie.

Datorită frumuseţii acestui unic loc, a sălbăticiei care copleşeşte fiecare pas făcut, dar şi a unicităţii sale Defileul Jiului a fost declarat parc naţional. def6

Descrierea limitelor Parcului Naţional Defileul Jiului (conform H.G. 1581/ 2005)

Limita nord-estică porneşte din aval de confluenţa Jiului de Vest cu Jiul de Est, urmăreşte Culmea Ogrinului, coboară prin pădure spre SE în pârâul Polatiştea silvice, urcă pe pârâul Stolojoaia şi culmea omonimă până în culmea Polatiştei şi urmează spre est culmea Polatiştei, parte în golul montan, cu vârfurile Pietricica, 1355 m, Piatra Angelii ( Piatra Argelii, pe harta topografică) 1432 m  până în cumpăna apelor dintre bazinele hidrografice Chitu şi Sadu (circa 2,5 km E de Vf. Piatra Argelelor).

Limita sud-estică. Din culmea Polatiştei, limita coboară aproximativ perpendicular spre sud pe Culmea Alunului dintre bazinele hidrografice Chitu şi Sadu şi intră în pădure, apoi traversează alternativ teritorii păduroase şi goluri montane prin Vf. Trântor (991 m), se continuă cu Culmea şi Vf. Bâlbea, până la confluenţa pârâului Sadu cu Jiul. De aici urmează talvegul Jiului până la podul peste Jiu al drumului judeţean Tg. Jiu – Sâmbotin.

Limita sud-vestică. Din talvegul Jiului, urcă spre N pe Culmea Pleşa la Vf. Runcu Porcenilor (1030 m) şi apoi pe Culmea Runcu Porcenilor  la Vf. Pietriceaua (1202 m) şi în continuare pe Culmea Pietriceaua până la punctul La Crucea de Piatră  în Culmea Căpăţânii din Golul de munte Tenia-Dumitra.def2

Limita nord-vestică. Culmea Căpăţânii din Golul de munte Tenia-Dumitra se continuă spre NV prin Pasul Vulcan, 1621 m, pe Culmile alpine Chenia-Dumitra cu Vf. Drăgoiu, 1600 m şi Carcanului la Vf. Cândetu (1548 m), urmăreşte limita nordică a golului montan Polatişte, prelungită, în pădure, după care coteşte perpendicular spre N şi de aici coboară în talvegul Jiului.

Unul dintre principalele râuri ale României, Jiul, se întinde pe o lungime de 348 km şi cuprinde un areal de 10.469 km², de pe care adună apele a numeroşi afluenţi. Cursul râului drenează versanţii sud-vestici ai Carpaţilor Meridionali, apoi partea vestică a Piemontului Getic şi Câmpia Olteniei.

Jiul se formează în depresiunea Petroşani, prin unirea Jiului de Vest (sau Jiului Românesc) cu Jiul de Est (sau Jiul Transilvanean), la Livezeni-Iscroni (Surduc).

Hărţile şi scrierile antice nu consemnează denumirea răului sub forma sa actuală. Numele acestei ape este pomenit de Herodot şi Ptolemeu. Pentru acest râu s-au păstrat doi termeni: GILFIL sau GILPIL şi RHABON. Atât radacina GIL, cât şi RAB sunt daco – getice. Denumirea Rhabon, folosită în Muntenia, va fi probabil înlocuită cu Gilfil sau Gilpil în perioada de formare a statului dac, cuvânt ce s-a modificat destul de uşor în Jiu şi care apare astfel, în 1700, pe harta Stolnicului Constantin Cantacuzino. Acest toponim va fi folosit şi de cartografia europeană.

Cursul Jiului prezintă un profil tipic, în trepte, a cărui explicaţie se poate găsi atât în diferenţa geologică a unităţilor pe care le străbate, cât şi în evoluţia cursului său actual.

def5

De la Livezeni şi până la Bumbeşti-Jiu, localitate situată de cealaltă parte a munţilor, în judeţul Gorj, râul Jiul şi-a făurit, pe o lungime de 33 km, cel mai sălbatic defileu de pe apele sale interioare, înfăţişând, aspru şi de temut, încleştarea milenară dintre stânci şi şuvoaie.

Culmile muntoase se prelungesc dintr-o parte şi din alta, mai toate cele împădurite căzând către Jiu, cu abrupturi de câteva sute de metri. Doar căteva pâraie, ca Murgul Mare, Dumitra, Brateul, pe dreapta, şi Polatiştea, pe stânga, reuşesc să pătrundă cu obârşiile în munte mai mult de 3 – 4 km.

Sălbăticia recunoscută a defileului provine nu numai din îngustimea sa, din asprimea pereţilor care-l delimitează, ci şi din gravitatea emoţională cu care a fost umanizat. Jiul pătrunde în defileu la Livezeni, la 556 m, iar la Bumbeşti-Jiu ajunge la 305 m, realizând o diferenţă de nivel de 251 m, adică o panta medie de 7,6 m la un kilometru. Structura litologică variată (cuarţitele, şisturile ceritoase, amfibolitele, calcarele cristaline – roci foarte rezistente, favorabile formării şi menţinerii pereţilor, ţancurilor şi jgheaburilor) a dus la sălbăticia şi asprimea defileului. Mrazec şi G.M. Murgoci au presupus o origine antecedentă pentru defileul Jiului, râul instalându-se mai de timpuriu, înainte de înălţarea finală a Carpaţilor, într-o larga ondulaţie (negativă) a Pânzei Getice. În timpul înâlţării ulterioare şi treptate a lanţului carpatic, Jiul şi-a menţinut şi şi-a adâncit cursul pe traseul iniţial stabilit.

O şosea şi o cale ferată străbat acest defileu. Calea ferată, cu cele 30 de tunele şi peste o sută de poduri şi viaducte, împreună cu linia de înaltă tensiune de la Paroşeni spre Oltenia fac ca sălbăticia masivelor muntoase să capete un aspect cu totul aparte. În defileu, nu departe de Schitul Lainici, se găsesc ruinele vechii Mânăstiri Vişina, ctitorie ce datează din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân.

Lângă staţia de cale ferata Meri se afla mânăstirea Lainici. Reconstruită între 1812-1818, după un plan în formă de treflă, cu un pridvor deschis, cu stâlpi de piatră şi ornamente din frunze de acant stilizate, mânăstirea a fost folosită ca punct întărit, în 1821, de către Tudor Vladimirescu. După 1990 a fost construită o nouă mânăstire.

În 1916, defileul a fost teatrul unor aprige bătălii purtate de armata română.

În schimb, vechile drumuri care legau Transilvania de Oltenia nu treceau prin defileul Jiului, ci peste culmile munţilor Vâlcan, din localitatea Schela, prin Pasul Vâlcan urmând apoi să coboare în oraşul Vulcan.

Singura cale de de acces se află de-a lungul râului Jiu şi este drumul european E79, între Târgu-Jiu şi Deva şi dublat de tronsonul de cale ferata ce leagă Oltenia de Ardeal, prin defileul Văii Jiului.

def1

Odată cu apariţia şi dezvoltarea industriilor în Ardeal a devenit din ce în ce mai necesară construcţia unei căi de comunicare cu sudul ţării, lucru ce ar fi redus distanţa dintre Valea Jiului şi Oltenia cu aproape 200 km. Comitetul de Direcţie CFR al cărui preşedinte era reputatul Anghel Saligny a ales sectorul Bumbeşti – Livezeni cu toate că traseele de pe Valea Sadului şi Valea Porcului erau mai scurte, dar necesitau ample lucrări de construcţii şi tuneluri de lungimi impresionante. Construcţia căii ferate a început în anul 1924,dar a fost de mai multe ori oprită, astfel că, până în anul 1937 nu a înaintat decât 4 km. După cel de-al doilea război mondial, în anul 1948 lucrările au început şi s-au finalizat în acelaşi an. Pentru a străbate cei 33 km ai defileului a fost necesară construcţia a 43 tuneluri,15 bolţi de susţinere din beton, 19 poduri, 2,5 km ziduri de sprijin şi aproximativ 3 mil.m³ de terasamente. Din anul 1973 calea ferată a fost electrificată permiţând astfel creşterea considerabilă a capacităţii de transport şi a vitezei garniturilor de tren prin defileu. Astăzi Bumbeşti – Livezeni este sectorul de cale ferată cu cele mai multe tuneluri aflate într-un defileu din ţara noastră. Geneza Defileului Jiului este şi astăzi dezbătută în literatura de specialitate, iar defileul în sine se prezintă ca un reper pentru lucrările de analiză geologică şi de geografie fizică. Elementele caracteristice ale acestuia sunt: o denivelare accentuată a profilului longitudinal de 250m pe distanţa de 33 km, o meandrare accentuată a Jiului pe parcursul defileului, artere hidrografice cu rupturi de pantă, o posibilă cumpănă de ape la mijlocul defileului şi prezenţa aproape compactă a învelişului forestier ca o consecinţă a precipitaţiilor de aprox. 970 mm pe an. Chiar şi un simplu vizitator al defileului la o privire mai atentă poate constata un lucru surprinzător.def4

Intrând în defileu dinspre Sadu după ce trece de pasul Lainici (450 m alt.) albia Jiului devine mai îngustă iar râul mai vijelios. Sunt semne că albia este mai tânără şi nu a fost şlefuită suficient ca în porţiunea Lainici – Sadu unde valea este mai largă iar cursul mai liniştit. Luându-se în calcul aceste considerente, precum cumulate cu alte observaţii pentru explicarea genezei defileului s-au emis trei ipoteze.

În prima din ele P. Lehmann este de părere că defileul s-a format datorită unui accident tectonic. Referitor la cea de-a doua ipoteză G. Murgoci crede că formarea defileului este în strânsă legătură cu inflexiunile pânzei getice. Cea mai com-plexă explicaţie îi aparţine lui Emm. de Martonne care arăta că în trecutul geologic al Carpaţilor s-a produs o denivelare între munţi şi depresiunea Haţeg. Jiul care pe atunci începuse să-şi croiască drum prin defileu, dar curgea spre NV prin pasul Merişor şi se vărsa probabil în Strei, în condiţiile nou create a fost nevoit să-şi modifice cursul şi să înceapă să-şi croiască un culoar spre sud. În sprijinul ipotezei sale stă faptul că în perimetrul Pui – Merişor s-au descoperit aluviuni vechi formate din şisturi şi gra-nite specifice munţilor Vâlcan şi Parâng. Trebuie menţionat că toate aceste fenomene s-au produs cu foarte mult timp în urmă, când pe crestele Parângului erau gheţari ce prin topire au format circurile glaciare. Definitivarea cursului defileului corespunde mişcărilor tectonice din depresiunea subcarpatică a Olteniei, când nivelul acesteia a accelerat procesul de eroziune a Jiului. Astăzi fenomenul este cunoscut sub numele de captare prin eroziune regresivă şi s-a aplicat şi în cazul altor râuri ce străbat masive muntoase.

 

Flora

Teritoriul parcului este acoperit aproape în totalitate de păduri (85%), rămânând goale doar abrupturile şi pajistile montane ale vârfurilor Reciu – M-tii Parang şi vf.Chenia din muntele Dumitra – M-tii Vâlcan.

Pădurile naturale compacte, preponderent virgine şi cvasivirgine constituite din arborete pure şi în amestec de fag (Fagus sylvatica) şi gorun (Quercus petraea) adăpostesc specii mediteraneene:( carpen – Carpinus orientalis, frasin – Fraxinus ornus) şi specii dacice (Sesleria rigida, Euphorbia amygdaloides) ce fac din defileu o adevărată gradină didactică.

Versanţi împăduriţi şi abrupţi, dau naştere la văii adânci şi sinuoase dealungul râului Jiu.

Primele cercetări sistematice iniţiate în Studiul privind constituirea Parcului Naţional Defileul Jiului (2004) au stabilit un prim inventar al speciilor animale şi vegetale din parc. Speciile de floră însumează un total de 701 din care 553 specii de cormofite şi 148 specii de talofite.

Specii endemice: Atamantha turbith ssp. Hungarica, Centaurea coziensis, Dianthus henteri, Dianthus spiculifolius, Dianthus tenuifolius, Hepatica transsilvanica, Linum uninerve, Thymus comosus.

Specii rare: Atamantha turbith ssp. Hungarica, Campanula grossekii, Centaurea coziensis, Dactylorriza maculate, Dianthus spiculifolius, Edraianthus graminifolius, Epipactis atrorubens, Epipactis helleborine, Galium lucidum, Jovibarba heuffelii, Juniperus Sabina, Linum uninerve, Micromeria pulegium, Peltaria alliacea,def7 Petrorhagia saxifraga, Platanthera bifolia, Saxifraga marginata, Scorzonera purpurea ssp.rosea, Seseli rigidum, Silene flavescens, Silene lerchenfelidiana, Silene saxifraga, Sorbus graeca, Symphyandra wanneri, Veronica bachofenii, Vicia sparsiflora.

Specii de briofite: Abietinella abietina, Barbula recurvirostra, Cratoneurum commutatum, Cratoneurum filicinum, Mnium marginatus, Mnium undulatum, Sphagnum squarrosum, Tortella tortuosa.

Specii de licheni: Cladonia coniocrea, Cladonia fimbriata , Peltigera horizontalis, Peltigera canina, Cladonia pixidata, Cladonia furcata, Cladina arbuscula, Ramalina fastigiata, Cladina stellaris.

 

Fauna

Diversitatea habitatelor, a speciilor şi prezenţa elementelor endemice de fauna şi floră oferă o notă aparte de unicitate biodiversitaţii parcului.

Dintre speciile faunistice cele mai cunoscute şi cele de care locuitorii se tem cel mai mult sunt viperele (Vipera ammodytes, Vipera berus), elemente definitori ale herpetofaunei din zona.

Cei mai neînfricaţi prădători ai zonei sunt reprezentaţi de carnivorele mari şi nu numai : ursul carpatin (Ursus arctos L.), g2lupul (Canis lupus L.), râsul (Lynx lynx L.), vidra (Lutra lutra L.), jderul (Martes martes L.), bursucul (Meles meles L.), dar şi pisica sălbatică (Felis silvestris Schrb.) toate fiind specii vulnerabile pentru ţara noastră, iar ursul carpatin este considerat o specie prioritară.

Speciile de ierbivore, care uneori cad pradă carnivorelor, iar alteori braconajului sunt reprezentate de: căprior (Capreolus capreolus L.), cerb carpatin (Cervus elaphus L.) şi capra neagră (Rupicapra rupicapra L.).g3
Habitatele forestiere adăpostesc specii de chiroptere, printre care se numără speciile vulnerabile: liliacul mare cu nas potcoavă (Rhinolophus ferrumequinum Schreber.), liliac cârn (Barbastella barbastellus Schreber.), liliacul cu aripi lungi (Miniopterus schreibersii Kuhl.) ; specii periclitate : liliacul mic cu urechi de şoarece (Myotis blythii Tomes ), liliacul mare cu bot ascutit (Myotis myotis Borkhausen).
În literatură, Defileul Jiului este menţionat sub numele de „drumul centro – europeano – bulgar” (Drugescu, 1994, 2000) fiind unul din principalele culoare de migraţie a păsărilor.

Studii realizate în zonă au dus la identificarea unor specii de păsări ocrotite prin legi naţionale şi internaţionale: şoimul călător (Falco peregrinus Tunstal), şorecarul comun (Buteo buteo L.), g1acvila de munte (Aquila chrysaetos L.), gaia roşie (Milvus milvus L.), mierla de apă (Cinculus cinculus aquaticus Bechst.), uliu porumbar (Accipiter gentilis L.).

Dintre reptile alături de vipere (Vipera ammodytes, Vipera berus) s-au semnalat şi: şarpele lui Esculap (Elaphe longissima longissima), şarpele de alun (Coronela austriaca), şarpele de casă (Natrix natrix), şarpele de apă (Natrix tessellata).

Habitatele acvatice temporare sau permanente din parc oferă condinţii optime pentru hrănirea şi reproducerea speciilor de tritoni (Triturus alpestris, T. vulgaris, T. cristatus.), dar şi pentru broscuţele fără coadă (Bombina bombina L., Bombina variegata L., Rana temporaria L.)

Unicitatea biodiversităţii este dată şi de existenţa în parc a speciilor entomofaunistice relicte din arborii multiseculari de fag, ca : Limoniscus violaceus localizată în scorburile minerale ale arborilor, Osmoderma eremita, specie prioritară.

O altă specie relictă este Agnathus decoratus localizată strict în trunchiul arborilor de anin (Alnus glutinosa) din defileu. Alături de aceste specii entomofaunistice amintim : croitorul alpin (Rosalia alpina) specie prioritară întâlnită în pădurile de fag din parc, croitorul (Cerambyx cerdo), rădaşca (Luncanus cervus)  – toate acestea figurând în Anexa III – Tipuri de plante şi de animale a căror conservare necesită desemnarea ariilor speciale de conservare şi a ariilor de protecţie specială avifaunistica şi Anexa IV- specii de interes comunitar, care necesită o protecţie strictă.