Momârlanii

În spatele culmilor abrupte ale munţilor, la adapostul unei adevărate fortificaţii naturale, s-a dezvoltat o spiritualitate unică, din care răzbate o puternică amprentă dacică. Baştinaşilor li se spune momârlani, iar numele li se trage de la şocul pe care l-au avut cei care au ajuns aici la sfârşitul veacului trecut. O populaţie arhaică, cu obiceiuri şi tradiţii proprii.
Mulţi dintre ei preferă şi acum să trăiască izolaţi pe culmile muntoase, într-un spaţiu fără vârstă, în condiţii comparabile cu cele ale vremurilor mitologice. Azi, momârlanii se amestecă printre cei veniţi după cărbunele din Bazinul Văii Jiului, dar rămân reprezentanţi ai unui neam uitat între timpuri.

Oraşul Uricani este sinonim cu locul în care, odată, se înnegreau sufletele prin subterane. Însă acest oraş ascunde un tezaur de tradiţii şi legende, aici trăind o populaţie aparte de locuitori, cărora după 1897, o dată cu ajungerea trenului la Lupeni, li s-a spus momârlani. Şi acum oamenii din oraşul Uricani se împart între ei în barabe, cei veniţi la muncă, şi baştinaşii momârlani. Termenul de barabă pare a fi o deformare a expresiei nemţesti bar arbeiter, care defineşte un muncitor liber, un salariat, iar momârlan derivă din maradvany, rămăşiţa în limba maghiară, adică urmaşi ai vechilor locuitori daco-romani, în traducere liberă.

Unicitatea şi vechimea obiceiurilor locale, care evocă puternic rădăcinile dacice, par să fie cele care stau la baza denumirii băştinaşilor. Impresia ca ei ar fi urmaşii vechilor tarabostes este de-a dreptul şocanta, ipoteza fiind întărită de faptul că localnicii îşi dădeau jos căciulile cu fundul plat, căiţele, doar în cazul unei morţi, iar până în preajma celui de-al doilea război mondial intrau cu ele şi în biserică. O tradiţie a locului susţine ca deformarea termenului maghiar s-ar fi făcut şi cu o urmă de ironie, provocată de caracterul acestor oameni închistaţi în timpuri demult trecute.11259609_1439797389654656_3521587935535727490_n

Izolaţi la adăpostul munţilor, momârlanii par uneori prea îndepărtaţi de civilizaţie şi rupţi de contemporaneitate. Trăiesc după tradiţiile lor, intangibile, iar momârlanul nu pare dispus să se descotorosească de legende. Dacă stai de vorba cu vreo baraba, ti-l caracterizează scurt pe momârlan drept un încăpăţânat la extrem. Stai de vorbă cu el şi deodată se urcă pe cal şi nu ştii unde se duce. Nu ascultă, ei trăiesc după tradiţiile lor, intangibile. Nu se tem de nimic şi cunosc cărări de munte rar călcate de pas de om. Şi apoi, dacă lui nu-i cântă fluieru, nu-i muzica muzică.

Momârlanii îşi construiesc casele aşa cum o făceau odinioară dacii care stăpâneau munţii: din bârne necioplite, încheiate la capete cu îmbucături şi de formă pătrată sau dreptunghiulară. În ani 1960, Vlad Marin, constructor, şi-i aminteşte pe momârlani ca “nişte oameni foarte harnici, uşor de recunoscut după pantalonii tradiţionali, cioarecii, şi care se ocupă de păstorit. Pamântul, însemnat cu morţii îngropaţi în curte.

Ocupaţiile casnice tradiţionale sunt bazate pe creşterea animalelor şi agricultură. În cadrul oraşului Uricani, precum în multe alte spaţii româneşti, varietatea resurselor naturale (ape, soluri, vegetaţie, faună) şi abundenţa acestora, au servit din totdeauna localnicilor drept mijloace de existenţă, satisfăcându-le cerinţele pentru activităţile productive (creşterea animalelor, pomicultură, activităţi forestiere etc.).

Creşterea oilor, ca şi a altor animale domestice (îndeosebi ovine) are vechi tradiţii pe aceste meleaguri. Ovinele au asigurat pieile şi lâna necesară pentru confecţionarea îmbrăcămintei groase de iarnă (cojoacele, îndeosebi cele folosite de oieri – numite şi „casa ciobanilor”, şube, dimii, fote, ş.a.) şi a variatelor textile din interiorul locuinţelor (aşternuturi pentru pat – velinţe şi pentru acoperirea pereţilor – scoarţe, cergi ş.a.).14914900_1250663424989936_487305887_n

Torsul şi ţesutul sunt printre cele mai vechi îndeletniciri gospodăreşti atestate prin descoperirile arheologice cu 2500 ani î.Chr. Lâna era, în trecut, intens valorificată în gospodăria ţărănească ca şi fibrele textile vegetale (inul, cânepa), iar războiul de ţesut era tot atât de important ca şi vatra de gătit. La ţesăturile momârlăneşti, din depresiunea Petroşani, lâna provine de la oile din rasă ţurcană, cu fir lung, rezistent şi aspru.

Existenţa unor  văioage, mori de spălat lână, este cunoscută şi ca instalaţii vechi, construite din lemn, al căror mecanism ingenios de simplu, reproduce fenomenul natural al vârtejurilor apei şi se bazează pe forţa râurilor repezi.

În strânsă legătură cu creşterea oilor şi valorificarea produselor derivate se remarcă o altă ocupaţie străveche, căşăritul. Este specifică ciobanilor şi se practică îndeosebi la stână, acolo unde se prepară caşul şi brânzeturile. Astfel de preparate din lapte constituiau o parte importantă din hrana obişnuită a populaţiei tot timpul anului.

Distilarea fructelor şi obţinerea băuturilor alcoolice naturale (ţuică, rachiu) este o veche îndeletnicire casnică. Instalaţiile folosite sunt cazanele de ţuică sau povernele, care funcţionau în incinta gospodăriilor, sau erau înşiruite în lungul văilor, producţia de alcool (ţuică) obţinută era folosită doar de familie.

Albinăritul s-a practicat din vremuri străvechi în acest spaţiu carpatic, fiind favorizat de abundenţa plantelor melifere existente în flora păşunilor, fâneţelor şi livezilor. Produsele obţinute erau absolut necesare în gospodărie, în scop alimentar mierea înlocuia zahărul, iar pentru iluminarea locuinţelor se foloseau uneori lumânările realizate din ceară. Procedeele folosite în apicultură au evoluat în decursul vremii.

Lemnul a fost folosit de momârlani, din îndepărtate timpuri, la construcţia locuinţelor, a adăposturilor pentru vite şi la confecţionarea unor unelte şi obiecte casnice. O etapă importantă în exploatarea şi prelucrarea lemnului a fost marcată de confecţionarea şi răspândirea joagărelor în lungul văilor (fierăstraie utilizate la tăierea buştenilor pentru obţinerea cherestelei, a căror acţiune se bazează pe forţa hidraulică).

Dulgeritul şi tâmplăritul sunt pe cât de vechi ca meşteşuguri, pe atât de importante, necesitând multă îndeletnicire în pregătirea lemnului pentru construirea locuinţelor, a anexelor gospodăreşti. Alături de construcţiile obişnuite, meşterii dulgheri înălţau şi construcţii obşteşti (biserici, şcoli, poduri). Măiestria dulgherilor era mult apreciată, ceea ce în prezent este remarcată la unele monumente de arhitectură populară, case, biserici din lemn.

Butnăritul sau dogăritul – constă în confecţionarea diferitelor vase din lemn, în special butoaie şi căzi pentru ţuică. Acest meşteşug a apărut şi dar nu s-a extins prea mult, datorită numărului mic de localnici, dar şi a producţiei destul de mici de frute, prin urmare  necomercializarea băuturii alcoolice obţinute.

11254729_1439797386321323_7561395979598926079_nSunt înveşmântaţi în spelendidele lor costume populare de sărbătoare, pe care le poartă cu distincţie. Ei se mândresc şi sunt pe deplin conştienţi de contribuţia, pe care au avut-o strămoşii lor, la crearea şi îmbogăţirea patrimoniului universal al umanităţii.
Pe fondul alb se detaşează motivele ornamentale dispuse după regulile de bază ale ornamenticii populare: simetria şi alternanţa. Stăpânind legile contrastului şi ale armoniei, vădind un gust al echilibrului clasic, creatorul costumului popular momârlănesc ştie să asigure unitatea compoziţională a costumului, realizând acorduri deosebit de rafinate, cu un minim de mijloace de expresie.
Piesa de bază în portul tradiţional momârlănesc este cămaşa, purtată şi de bărbaţi dar şi de femei, confecţionată din pânză de in, fără guler şi încreţită la gât, reprezintă tipul dacic, cu doi ciucuri la încreţitură şi cu mâneci lungi, şi cioarecii strâmţi, albi de un alb imaculat ca şi cămaşa. În picioare poarta opinci,iar tineretul cizme din piele până sub genunchi. În sezonul rece bunda de culoare neagră sau maro este de nelipsit. Piesa de rezistenţă este brâul, confecţionat din piele groasă, cu diverse nituri de alamă aplicate şi neapărat cu trei închizători.
Femeile poartă peste cămaşa largă spre brâu cu cusături care împodobesc umerii şi pieptul, catrinţe negre, late care să acopere şoldurile, iar poalele albe sunt cusute cu negru pe margini. Au mijlocul încins cu un brăcinar. Pe cap poartă basmale negre, simple, iar pe umăr le atârnă o desagă.
Atât bărbaţii cât şi femeile poartă laibăre, veste negre, în ultimul timp confecţionate din catifea.

Pentru a menţine viabile meseriile tradiţionale este necesară o strategie de revigorare a meşteşugurilor, care să permită valorificarea mai activă a obiectelor de artă populară şi a diverselor produse obţinute în gospodăria ţărănească. De asemenea este necesar ca traseele turistice să includă şi centrele meşteşugăreşti, pentru că de multe ori turiştii, în special cei străini, nu ştiu că aceste tradiţii mai sunt în viaţă.

Copaci galbeni-ruginii, stânci prăpăstioase şi paşuni în pantă. Câte o mică casuţă plantată aproape întâmplător pe dealurile învelite cu covoare de un verde sănătos. Cai şi vite risipite din vreo turma nepăzită. Ţarcuri din lemn înnegrit de ploi. Acesta este peisajul momârlanilor, ţinutul îngrădit de munte şi vecin cu cerul, acesta e locul pe care au ales să-l stăpânească. Din loc în loc, te surprind apariţiile unor cruci, chiar în dosul casei. Cruci mari din lemn sau din ţeava, uneori împodobite cu flori din plastic, alteori acoperite cu scândurele în doua ape. Înconjurate de gărduleţe metalice care le izolează de restul curţii. Iarba în jurul mormintelor este cosită şi rânduită în căpiţe.

 

… şi câteva poze  recuperate din negura timpului.

 

a2b

a2a

a3b

a1c

a1b

a1da1a