Maria Magdalena

Dacă ar putea fi reconstituită în întregime, povestea ei ar putea inspira cu siguranţă un film impresionant. Anii au trecut, cei care au cunoscut-o sunt din ce în ce mai puţini, iar mărturiile documentare despre ea sunt foarte puţine.

Câteva frânturi de articole din publicaţii mai vechi specializate în turism sau vânătoare, vreo trei-patru fotografii şi câteva fraze ale unor urmaşi mai aduc aminte astăzi de Maria Magdalena Hamza, celebru ghid al Retezatului, un personaj real, dar în acelaşi timp de poveste, o femeie care reuşea să trăiască singură în sălbăticia muntelui, să vâneze mai bine ca oricine, dar capabilă să relaţioneze şi să câştige respectul unor politicieni de marcă, ambasadori, sau oameni de cultură precum Marin Preda sau Mihail Sadoveanu.

Un cufăr plin cu corespondenţă, fotografii şi diverse scrieri, lăsat în podul unei case din Câmpul lui Neag. În toamna lui 1989, cufărul se prăbuşeşte sub cupa unui excavator cu tot cu acoperiş şi cu tot cu zidurile casei. Este strivit şi făcut bucăţi. Fotografiile, scrisorile şi cărţile se amestecă cu moloz, ţigle şi bucăţi de lemn luate şi puse-n basculantă. Aşa s-a pierdut mai tot ce se ştia şi se putea verifica foarte clar despre Maria Magdalena Hamz, cea numită de Marin Preda „Regina munţilor”. „Au dat jos satul în 1988–1989 pentru că ziceau că sub el este cărbune. A fost mai mult piatră. Noi abia am apucat să ne luăm actele de stare civilă şi strictul necesar. Veneau pe-atunci şi-ţi spuneau: «Astăzi vă demolăm casa», după care soldaţii se apucau să ia ţigla de pe acoperiş. Acolo, în acel cufăr mare de lemn, era corespondenţa pe care Maria Magdalena o ţinuse cu ambasadori ai Angliei şi Franţei la Bucureşti, cu Marin Preda, cu Mihail Sadoveanu şi cu multe alte personalităţi”, povesteşte Violeta Mojoatcă, una dintre nepoatele „reginei munţilor”.

Recunoaşterea

Maria Magdalena Hamza s-a născut la 1894 în Câmpul lui Neag. De mică prinsese mare drag de munte, de drumeţii şi de mers cu cei mari la vânătoare. Prin firea ei era mai bărbătoasă. Maria Magdalena a fost prima femeie din sat care-şi tăiase părul scurt. Tot umblând prin munţi, ajunsese să îi ştie ca-n palmă. Se spune despre Maria Magdalena Hamza că era cel mai bun ghid pe toţi munţii cuprinşi între Câmpul lui Neag, Herculane şi Caransebeş. În Primul Război Mondial ea ar fi fost cea care a călăuzit un detaşament al trupelor române în spatele batalionului bavarez aflat pe Muntele Tulişa, loc în care Armata Română a obţinut o victorie grea dar importantă. La 1919 a fost decorată cu „Virtutea militară”, iar medalia a purtat-o mai tot timpul cu mândrie la piept. Mai târziu (prin 1935 – 1936) a devenit primul cabanier, îngrijitor şi paznic de vânătoare de la Cabana Pietrele. Pe atunci Retezatul era încă destinaţia preferată de vânătoare atât a familiei regale, cât şi a altor personalităţi politice şi culturale ale vremii. Marin Preda a fost găzduit şi ghidat de Maria Magdalena în Retezat. La fel şi Mihail Sadoveanu. De fapt, Marin Preda spunea despre ea că „probabil face vrăji”, pentru că altfel nu îşi explica faptul că dispărea în pădure cu desaga goală şi după numai o jumătate de ceas se întorcea cu ea plină cu păstrăvi. Misterul avea să fie dezvăluit ceva mai târziu. Maria Magdalena avea o mini-păstrăvărie secretă pe un pârâiaş de lângă cabană.

Trauma

În aceleaşi vremuri se spune că un lord englez îl vizitase pe contele Kendeffy la castelul său de la Sântămărie Orlea. Deşi era iarnă, lordul îşi dorea cu tot dinadinsul să împuşte un urs. Fiind vorba de un oaspete de seamă, contele Kendeffy o roagă pe Maria Magdalena să-l ghideze în munte. Regina Retezatului îl duce pe lord la bârlogul unui urs, îi spune să se aşeze atent în poziţia de tragere, după care merge în spatele bârlogului şi începe să ţipe pentru a scoate ursul din bârlog. Animalul iese din culcuş, se ridică pe labele din spate exact în faţa lordului englez şi rage atât de tare încât acesta aproape că încremeneşte de frică. Reuşeşte, totuşi, să tragă cele două focuri de armă şi să omoare ursul, dar constată că, de frică, făcuse pe el. Maria Magdalena îl duce la cabană, îi spală hainele, îl însoţeşte înapoi la conacul Kendeffy, dar nu suflă o vorbă despre ruşinoasa scenă. Drept răsplată, lordul englez îi dăruieşte un ceas de aur. Darul avea să-i aducă însă nenorocirea vieţii, mai târziu. În 1945 întâlneşte pe o vale a Retezatului câţiva soldaţi ruşi. Aceştia încearcă să-i ia ceasul cu forţa. Maria Magdalena se împotriveşte, lucru care îi irită pe sovietici. Soldaţii îi iau ceasul şi o şi violează.

Răzbunarea

Nu trec decât câteva luni şi, tot în munţi, Maria Magdalena dă peste cinci soldaţi ruşi. Dobândise în timp şi arta de a trage cu puşca, reuşind să doboare o capră neagră de la 500 de metri distanţă cu o puşcă normală, fără lunetă. Îi pândeşte, le aruncă fiecăruia câte un glonţ „drept între ochi”, cum povestea ea mai târziu, drept răzbunare pentru trauma ei. Îi îngroapă într-o vale adâncă, situată undeva între pârâul Zlătuiei şi zona numită Cioaca. De vorbit despre incident începe să vorbească abia după ani buni, când darul de a bea şi de a rezista la băutură se transformă şi pentru ea într-un blestem. Unele mărturii spun că tocmai acest păcat al băuturii, cumulat cu vârsta deja destul de înaintată, a făcut ca Maria Magdalena să fie concediată din postul de cabanier şi trimisă să păzească un gater undeva lângă Lupeni. La 1955 moare înecată cu un os de păstrăv. Nu a fost căsătorită niciodată şi nici nu a avut copii. Toată viaţa a trăit mai mult doar din vânătoare şi pescuit. Ca să beneficieze de indulgenţa autorităţilor vremii, mulţi potentaţi ai vremurilor primeau periodic de la Maria Magdalena păstrăvi şi carne de vânat. Puţina sa avere o a lăsat-o surorii sale, Rozalia, care, la rândul său, i-a transmis-o lui Gheorghe Mojoatcă, tatăl Violetei Mojoatcă, deţinătoarea ultimelor puţine documente despre „Regina munţilor”.

Tânărul prieten al „reginei”

Nicolae Timar avea doar 15 ani când a cunoscut-o pe Maria Magdalena Hamza. Are şi o fotografie cu ea, din 1940, anul în care a cunoscut-o. „Eram cu nişte prieteni şi-am hotărât să urcăm la Cabana Pietrele, să facem acolo Revelionul. A doua zi, pe 1 ianuarie, era o vreme splendidă. La un moment dat, apare un necunoscut. Maria Magdalena îl vede şi se repede afară din cabană spre el. Îngenunchează şi îi sărută mâna. Intră amândoi în cabană, „străinul” stă acolo cam vreo oră. Apoi iese şi face o fotografie cu noi. Era tânărul grof Ocskay, cel a cărui familie donase Turing Clubului Român terenul de la Pietrele şi vechea cabană de vânătoare. Maria Magdalena era acolo angajată ca paznic de vânătoare, dar juca şi rolul de cabanier”, povestea bătrânul montaniard. Acesta spunea că nu a apucat să o „descoasă” prea mult pe Maria Magdalena, reuşind să-i „smulgă” doar poveşti de vânătoare pe care spune că acum nu şi le mai aminteşte. „Era foarte severă cu turiştii. Toate trebuiau puse la locul lor şi toată lumea trebuia să respecte regulile. Altfel, nu mai pupai cazare la Pietrele. Eu m-am înţeles bine cu ea. O mai ajutam la treburile cabanei. În plus, dacă-i duceai tutun de la oraş, erai cel mai bun prieten al ei”. Nicolae Timar spunea însă că Maria Magdalena a avut o corespondenţă obişnuită cu musafirii ei de seamă: „Ea nu ştia carte. Probabil că a primit scrisori de mulţumire şi felicitări de la musafirii ei, dar nu cred că le-a răspuns în scris. Poate le-a păstrat ca să se mândrească cu ele”. Acesta ne-a mărturisit că nu crede nici poveştile legate de omorârea soldaţilor ruşi şi nici în performanţele de vânător ale Mariei Magdalena: „Avea o puşcă Saint – Etienne căreia îi tăiase patul ca să o poată ascunde sub manta. Nu cred că puşca aia veche, din Primul Război Mondial, bătea mai mult de 300 de metri. Eu am ţinut arma aia în mână, era o ruginătură, dar funcţiona. Şi eu am tras cu ea. Nici de povestea cu soldaţii ruşi omorâţi nu mi-a spus vreodată nimic, eu nu cred c-a fost chiar aşa”.

Sursa: Glasul Hunedoarei