Legenda iernii
În trecut, străbunii, îi mai spune lunii decembrie: „Undrea”, „Andrea” sau „Neios” (acoperit cu (multă) zăpadă; în care a nins mult; conform DEX), pentru ninsorile de poveste, atunci când şi cele mai mici particule de apă se preschibă în fulgi de nea şi frumuseţea lor bucură sufletele copiilor. În mitologia geto-dacilor, zeiţa ce aducea zăpezile poartă numele de „Aurelia-Eftepir” şi este patroana anotimpului alb.
Legenda povesteşte că, în vremuri de demult, trăia o fată frumoasă, singura copilă a unui împărat, pe care o chema „Aurelia-Eftepir” şi că, înainte de nuntă, vrăjitoarele cele rele i-au preschimbat mirele într-un copac tânăr, cu trunchiul alb. Fata l-a aşteptat ani în şir îmbrăcată în mireasă şi a plâns, şi a tot plâns, până ce cosiţele i-au devenit dalbe ca neaua. Atunci, zânele bune, înduioşate de suferinţa ei, au făcut-o nemuritoare, dăruind-o cu aripi.
Se spune că locuieşte deasupra norilor într-un palat de cleştar, din care coboară în fiecare iarnă pe pământ să-şi caute iubitul prin pădurile de mesteacăn. Se povesteşte că la ea la palat vin tinerii morţi înainte de nuntă, pentru că în curtea palatului se află o biserică mare, de gheaţă, unde aceştia îşi găsesc liniştea şi pacea. În noaptea de „Sânandrei”, cu toţii încep un bal care ţine până la începutul primăverii, de „Dragobete”, iar în timpul dansului, din aripile lor cad fulgii de nea.
Sursa: Legendele românilor