Scurt istoric

În secolul al XIII–lea, teritoriul pe care se află oraşul Uricani făcea parte din voievodatul lui Litovoi (Ţara Lytua) care cuprindea ţinutul Gorjului, Valea Jiului şi Ţara Haţegului.
Un document ce datează din 18 aprilie 1461 menţionează, printr-un decret al voievodului Ardealului, că Murzina (Marginea), cneaz de Densuş îşi vinde moşiile, printre care şi Sylotena (Valea Vacii), un teritoriu de 10km situat în proporţie de 90% pe raza oraşului Uricani, în lunca Mailatului. Un alt document datând din anul 1493, emis de curtea regelui Vladislav al II-lea al Ungariei, arată că boierul Mihail Cânde stăpâneşte mai multe moşii în această zonă, printre care Câmpu lui Neag (Nzakmezeu). În anul 1788, Uricaniul este prădat de turcii adalai (de la Ada Kale) care iau robi 16 persoane, taie capul preotului paroh de la acea vreme şi dau foc bisericii. Prima atestare oficială a oraşului, sub denumirea de Hobiceni – Uricani, este menţionată într-un document din 1818, numele venind de la locuitorii a două sate, Hobiţa şi Uric, situate la nord, dincolo de munţi, în zona localităţii Pui.
În toamna anului 1916, pe perioada Primului Război Mondial, oraşul este pierdut şi recucerit de trei ori de către armata română, în cinstea eroilor existând acum monumentul de pe vf. Tulişa. După alipirea Transilvaniei la România în 1918, numele oraşului se schimbă în Uricani, iar în componenţa acestuia intră şi satele vecine Câmpu lui Neag şi Valea de Brazi.
Odată cu sfârşitul celei de a doua conflagraţii mondiale şi cu instalarea regimului comunist, se amplifică procesul de exploatare a cărbunelui superior. În 1965 localitatea este ridicată la rangul de oraş, având o populaţie de peste 4.000 locuitori. Între 1968 şi 1970 se construieşte pe locul bisericii vechi, noua biserică ortodoxă a oraşului, având hramul “Înălţarea Domnului” – biserică care dispune de cărţi de valoare istorică, precum “Evanghelia” tipărită la Blaj în anul 1817. Cimitirul ce înconjoară lăcaşul adăposteşte Monumentul Eroilor Mineri.

Mineritul în Uricani

minerit_uricaniLegenda povesteşte că zona Arsă sau Valea Arsă din perimetrul oraşului Uricani ar fi primit denumirea de la un eveniment istoric petrecut aici între anii 1787-1788 – când locuitorii asediaţi de turci au strâns grămezi de cărbune dându-le foc, creând astfel imaginea unei tabere foarte numeroase, lucru care i-a speriat pe turci, retrăgându-se spre Dunăre.
Probabil că la vânătoare, fraţii Carol Hoffmann Maderspach care, observând “cărbunii de piatră” au realizat importanţa lor şi au început exploatarea la suprafaţă a zăcămintelor de cărbune din anul 1840, în zonele Vulcan, Petroşani şi Petrila. În 1857 se înfiinţează la Uricani o fabrică pentru producerea de cocs din cărbunele brut existent în regiune, iar în 1859 sunt semnalate primele lucrări miniere.
Mina Uricani deschide prima galerie, în Plaiu Balomir la data de 17 februarie 1947, pe baza unui proiect realizat de un colectiv de specialişti sovietici, având la bază metoda de deschidere prin amplasarea a două puţuri de mare capacitate în centrul câmpului minier, fiind considerată cea mai adecvată soluţie pentru situaţia geologică a zonei.
În 1949 Mina Uricani devine unitate de sine stătătoare, dezvoltându-se continuu, prin investiţii în tehnologie şi pregătirea profesională a minerilor. Producţia de cărbune obţinută de-a lungul anilor care au urmat demonstreză că aceste investiţii au fost de bun augur. După 1990, datorită resurselor de petrol şi gaze şi a dării în folosinţă a centralei de la Cernavodă, accentul s-a pus din ce în ce mai puţin pe producţia de lac_campuluneagcărbune. La aceasta se adaugă restructurarea activităţii industriei extractive, care a influenţat producţia de cărbune.

În ceea ce priveşte Câmpu lui Neag, se pare ca primii săi locuitori au venit din Oltenia nordică, tradiţia vorbind de un haiduc, Neagu, care, fugind din calea turcilor la începutul secolului al XVI-lea, s-a aşezat, mai întâi, la locul numit Dosul Pribeagului şi apoi în lunca Jiului. El ar fi marcat vatra viitorului sat, înfigând în pământ o piatră (un monolit) de aproximativ doi metri înălţime, care avea încastrat în ea două filoane de cuarţ alb, dispuse în formă de cruce. Cert este faptul că, în 1850, preotul din sat, Constantin Stanci, a găsit această piatră căzută pe malul Jiului, a luat-o cu o sanie trasă de boi şi a plasat-o în curtea casei sale, care din 1890 şi până în 1936 a fost şi şcoală sătească. Astăzi, piatra se află la intrarea în satul Câmpu lui Neag. Localitatea a avut identitate proprie până în anul 1965, când a intrat în componenţa oraşului Uricani. În perioada 1984-1987 satul a fost demolat aproape în întregime, locuitorii mutaţi cu forţa în blocurile construite în Uricani şi în Lunca Mare amonte de Câmpul lui Neag, pentru a face loc unei exploatări de suprafaţă a cărbunelui. Epuizându-se rezerva de cărbune, cariera a fost abandonată, iar pe locul acesteia s-a format un lac, care azi serveşte drept loc de agrement pentru populaţia zonei, fiind denumit de cei care-l frecventează drept Litoralul Văii Jiului.

Uricaniul ieri…

Uricaniul azi…